Într-o democrație consolidată, cu instituții mature și reguli clare ale jocului politic, puterea nu este concentrată într-un singur punct, ci este distribuită pe orizontală și verticală: de la funcții locale în consilii comunale până la poziții în comisii federale, agenții, guverne regionale și parlament. Membrii unui partid știu unde pot crește, iar competiția internă este relativ predictibilă și orientată către niveluri diferite ale administrației.

În Moldova, însă, lucrurile stau altfel.
Avem o democrație fragilă și un stat mic, în care, simbolic și practic, toate drumurile duc în Parlament. Pentru majoritatea membrilor de partid, nu contează dacă ești primar, șef de agenție, ambasador sau consilier al premierului – visul suprem rămâne același: să fii deputat.

De la lipsă de oameni la inflația de pretenții

Când un partid e la început de drum, efortul de a umple lista electorală cu 101 candidați este o muncă grea. Se sună, se roagă, se conving prieteni, rude și cunoscuți. Orice funcție e un pas înainte și o victorie de etapă.

Dar după patru ani la guvernare, partidul trece de la penurie la suprasaturație. Apare fenomenul pe care l-am trăit cu toții: „ce puțini am fost și ce mulți am rămas”.

În 2014, am estimat că în jur de 500 de persoane din PLDM se considerau îndreptățite – și nu fără motive – să fie în primii 20 de pe listă. Erau oameni cu funcții reale, rezultate solide, prezență publică. Dar 20 de locuri nu încap 500 de oameni.

Problema nu e lista, ci mobilizarea

Cea mai mare provocare pentru un partid mare aflat la guvernare nu e opoziția, nici măcar crizele. E gestionarea propriilor frustrări interne. Cum mobilizezi sute de membri care:

• au muncit 4 ani în administrație,
• și-au sacrificat cariere sau afaceri,
• și acum simt că nu mai încap pe lista parlamentară?

De ce să se mai implice în campanie, dacă „oricum nu mai sunt pe listă”? Și, mai ales, cum să convingi zeci de lideri locali să tragă pentru o echipă în care nu se mai regăsesc?

Deputații nevăzuți

Acum vedem în presă câteva nume sonore care nu vor fi pe listă. Sunt doar vârful aisbergului. În spatele lor, sute de funcționari, consilieri, lideri locali, foști miniștri sau secretari de stat, care – fiecare în bula sa – se visa parlamentar. Mulți dintre ei poate și meritau. Dar politica nu e despre merit, ci despre locuri disponibile și calcule de putere.

Ce urmează?

Ce urmează știm deja. Istoria Moldovei ne oferă multiple exemple:

• Partide ajunse la apogeu care, în loc să-și gestioneze înțelept succesul, au fost erodate de propriile frustrări interne.
• Structuri puternice care s-au autodistrus din cauza listelor și a ambițiilor personale.
• Guvernări care au fost pierdute nu din cauza incompetenței sau a opoziției, ci din cauza incapacității de a menține coeziunea internă.

Concluzie:
Să fii partid mare la guvernare înseamnă nu doar să administrezi țara, ci și să administrezi visurile și frustrările celor care au pus umărul la succesul tău. Nu locurile lipsesc, ci capacitatea de a oferi perspective reale, pe termen lung, într-un stat unde toată lumea vrea același scaun – cel de parlamentar.